EIRP Proceedings, Vol 2 (2007)

Abstract

În literatura juridică românească, pentru prima dată, a fost abordată responsabilitatea penală a
aceluia care determină o persoană la săvârşirea unei infracţiuni din dorinţa de a-l prinde în flagrant şi
de a-l denunţa justiţiei dintr-un scop anume (spre exemplu, obţinerea unui premiu sau pur şi simplu
urmărind răzbunarea pe persoana infractorului instigat), de către ilustrul profesor Ioan Tanoviceanu1,
care, achiesând la doctrina penală italiană2, aprecia că o asemenea activitate, dată fiind coeziunea
subiectivă dintre participanţi, nu s-ar putea despărţii de cea a persoanei determinate, ce a comis în mod
nemijlocit infracţiunea, astfel că ambii participanţi vor fi pedepsiţi.
De asemenea, s-a subliniat că din moment ce instigatorul a lucrat cu intenţia de a-l determina
efectiv pe cel instigat la comiterea unei infracţiuni şi atâta timp cât persoana determinată a pus în
aplicare activitatea infracţională la care a fost determinat, nu mai are nici o relevanţă sub aspectul
responsabilităţii penale scopul final ori obiectivitatea ideologică reprezentată de denunţarea
infracţiunii sau de darea în vileag a făptuitorului şi în consecinţă determinatorul, provocatorul moral al
infracţiunii este pasibil de a răspunde penal pentru rolul său contributiv la infracţiune.