EIRP Proceedings, Vol 2 (2007)

Abstract

„Legea pieţei” versus „legea părţilor”. Problema consimţământului şi a libertăţii sale în
dreptul concurenţei constituie doar un element al tensionatelor raporturi pe care acesta din urmă le întreţine
cu dreptul civil, din care, totuşi, se organizează. Domeniu de reglementare juridică dintre ultimele
generaţii, la fel ca încă şi mai junele drept al consumului, dreptul concurenţei pare să-şi „devoreze”
clasicul părinte, subminându-i autoritatea exact în punctele cele mai fortificate, cum ar fi, de pildă,
formarea contractelor.
Ştiut este că în viziunea civilistă, extrem de axiomatizată şi de silogistică1, pe de o parte,
principiile îşi subordonează celelalte reguli, iar, pe de altă parte, legea este postulată clară, completă şi
coerentă, deci perfectă şi suficientă sie-şi. Aşa fiind, principiul autonomiei de voinţă generează ineluctabil
trei reguli, considerate a fi coloana vertebrală a teoriei contractelor: a) libertatea stabilirii unor raporturi
contractuale, altfel spus, contractul este expresia juridică a libertăţii; b) contractul reprezintă legea părţilor,
el este inviolabil şi sfânt, întrucât rezultă din întâlnirea a două voinţe prezumate egale; c) efectele relative
ale contractului, aşa încât acesta nici nu poate profita, nici nu poate dăuna terţilor. Se poate conchide că
dreptul civil este structurat pe o anume logică juridică2, el constituind instrumentul optim de realizare a
dreptului prin drept.